Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile \латынь\

INTRODUCERE

Naşterea unui raport juridic civil concret presupune existenţa unei norme juridice civile ca premisă necesară şi obligatorie prin care raporturile sociale devin raporturi juridice abstracte, precum şi producerea unui fapt juridic de care legea civilă leagă naşterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.

Devin izvoare ale raporturilor juridice civile concrete numai acele fapte de care norma juridică civilă leagă producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceasta fapte juridice.

Se poate concluziona că prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă naşterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Definiţia actului juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret.(1)

Din această definiţie rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice:

1. Actul juridic este înainte de toate, o manifestare de voinţă a unei sau mai multor persoane fizice sau juridice;

2. Manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice respectiv de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.

În literatura de specialitate, practica judiciară şi chiar în legislaţia civilă termenul de act juridic este folosit în două sensuri. Într-un prim sens actul juridic desemnează însăşi manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică ce se încheie (negotium). În cel de al doilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al operaţiunii juridice (innstrumentum) făcute de părţi în vederea pronunţării unui mijloc de probă într-un eventual litigiu.

Pentru evitarea oricăror confuzii cu privire la cele două accepţiuni este indicat ca termenul de act juridic să fie folosit pentru desemnarea operaţiei juridice (negotium), iar pentru desemnarea înscrisului constatator ale acestei operaţii juridice (instrumentum) să fie utilizat termenul de înscris.

Clasificarea actelor juridice civile

Concepţia de act juridic civil este rezultatul unui proces de generalizare şi abstractizare a trăsăturilor comune tuturor actelor juridice civile care se întâlnesc în circuitul civil.

Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească s-a considerat necesar şi util să se facă clasificarea actelor juridice civile.

La baza clasificărilor actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părţilor între care se încheie actul, conţinutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc.

În continuare vor fi înfăţişate principalele categorii de acte juridice civile:

1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

Această clasificare are la bază criteriul numărului părţilor participante la actul juridic.

Actele juridice unilaterale sunt produsul manifestării de voinţă a unei singure părţi.

Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi, iar cel multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi.

Actul juridic unilateral fiind rezultatul voinţei unei singure părţi sunt mai rare. Intră în această categorie testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei moşteniri, renunţarea la moştenire, confirmarea unui act juridic anulabil etc.

Actele bilaterale şi multilaterale se mai numesc convenţii sau contracte, termeni echivalenţi şi folosiţi unul pentru altul în limbajul juridic curent. Sunt acte bilaterale, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de împrumut etc. Exemplul tipic de contact multilateral este contractul de societate civilă.

Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale. Astfel, unilateral care este un act juridic bilateral, fiind rodul voinţei a două părţi, dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este spre exemplu contractul de donaţie, împrumut de folosinţă, pe când contractul bilateral sau sinalagmatice dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi, precum ar fi, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb etc.

Rezultă, aşadar, că în timp ce toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, ele fiind rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.(2)

Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă sub aspectul aprecierii valabilităţii lor din punct de vedere al voinţelor. Astfel, actele unilaterale sunt valabile prin manifestarea voinţei unei singure părţi, în timp ce pentru valabilitatea actelor bilaterale şi multilaterale trebuie să existe două sau mai multe voinţe juridice.

Regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferit, în funcţie de cele două categorii de acte. Într-adevăr eroarea ca viciu de consimţământ se poate întâlni atât la actele unilaterale, cât şi la cele bilaterale şi multilaterale, pe când dolul şi violenţa se întâlnesc de regulă, numai la actele bilaterale şi multilaterale.

2. Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros

La baza acestei clasificări stă scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic civil.

Actele cu titlu gratuit sunt actele prin care se procură uneia din părţi un folos patrimonial ca aceasta din urmă să fie obligată, la rândul ei, la un echivalent. Sunt acte cu titlu gratuit, testamentul, donaţia, comodatul, mandatul gratuit etc.

La rândul lor actele cu titlu gratuit se împart în libertăţi şi acte dezinteresate. Libertăţile sunt acte cu titlu gratuit prin care o persoană îşi micşorează propriul său patrimoniu, fără a primi în schimb un echivalent cum este, de pildă, donaţia. Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face alteia un serviciu, fără a micşora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul remunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc.

Actele cu titlu oneros sunt acele acte prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial în schimbul unui echivalent, fiecare din părţi urmărind un avantaj economic. În legătură cu definiţia contractului oneros, în art cccc se arată: “contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”. Sunt contracte cu titlu oneros, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune etc.

Împărţirea actelor juridice în gratuite şi oneroase prezint interes juridic din mai multe puncte de vedere. Astfel, atât sub aspectul capacităţii de a încheia actele cu titlu gratuit cât şi al exigenţelor de formă ale aceloraşi acte, legea prevede condiţii mult mai severe, în raport cu actele cu titlu oneros. De asemenea, pentru actele cu titlu oneros prin lege, sunt stabilite condiţii mult mai severe sub aspectul răspunderii părţilor, iar obligaţiile părţilor sunt mai amănunţit şi mai exigent reglementate, faţă de actele cu titlu gratuit.

3. În funcţie de momentul în care urmează să-şi producă efectele, actele juridice se împart în acte între vii şi acte pentru cauză de moarte. Actele care se încheie pentru a-şi produce efectele în timpul vieţii celor de la care emană se numesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt marea majoritate a actelor juridice. Dimpotrivă, actele care se încheie pentru a-şi produce efectele numai după moarte, se numesc acte pentru cauză de moarte (mortis cauza). Exemplu tipic de acte pentru cauză de moarte este testamentul prin care testatorul dispune de bunurile ce le va lăsa la deces. Testamentul este numit şi act de ultimă voinţă, fiindcă până la moarte, poate fi oricând modificat ori revocat.

Clasificarea actelor juridice între vii şi pentru cauză de moarte prezintă interes din punct de vedere juridic, sub aspectul formei în care se încheie. Astfel, actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, în timp ce actele între vii sunt solemne numai ca excepţie. De asemenea, actele pentru cauză de moarte sunt supuse unor reglementări mai restrictive în ceea ce priveşte capacitatea de a dispune şi uneori, chiar şi cu privire la capacitatea de a primi.

4. Acte constitutive, translative şi declarative

La baza acestei clasificări se află criteriul efectului produs de actul juridic.

Actul contitutiv este acel act juridic care dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de constituire a unui uzufruct, a unei ipoteci etc.

Actele translative sunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt translative cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Sunt acte declarative cele care au ca efect recunoaşterea, definitivarea ori consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent. Ele definitivează drepturi şi obligaţii ale părţilor ce au existat anterior încheierii actului. Fac parte din această categorie partajul (împărţeala), actul confirmativ pentru care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că actele constitutive şi translative produc efecte numai pentru viitor, în timp ce actele declarative produc efecte şi pentru trecut.

5. După importanţa lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie

Actele juridice de conservare sunt actele prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Intră în această categorie actele prin care se întrerupe prescripţia, înscrierea unei ipoteci, somaţia etc. Prin astfel de acte, în schimbul unei cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de o valoare mai mare.

Actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasarea veniturilor, perceperea fructelor, asigurarea unui bun, reparaţiile de întreţinerea a unui bun etc.

Actele de dispoziţie sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale, principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunţă la drepturi. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de donaţie, constituirea unui drept de uzufruct, a unei ipoteci, remiterea de donaţie.

Această clasificare prezintă importanţă în materie de reprezentare şi capacitate. Întinderea puterilor de reprezentare ale părinţilor şi tutorilor depind de categoria de acte luate în considerare. Astfel, actele de conservare pot fi încheiate valabil chiar de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu. Actele de administrare se încheie în numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de exerciţiu, de reprezentantul său legal – părinte sau tutore – fără a fi nevoie pentru validitatea lor de încuviinţare din partea autorităţii tutelare.

Clasificarea prezintă interes şi în ceea ce priveşte întinderea împuternicirilor mandatarului. Mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare şi administrare, iar pentru actele de dispoziţie trebuie să existe un mandat special.

5. În funcţie de modul lor de încheiere, actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne, formale şi reale.

Actele consensuale sunt acele acte care iau naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără a fi necesar îndeplinirea vreunei formalităţi. În dreptul nostru civil funcţionează regula consensualităţii actelor juridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin simpla manifestare de voinţă. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt consensuale.

Sunt solemne sau formale actele pentru validitatea cărora legea cere expres încheierea lor într-o anumită formă. Intră în această categorie, testamentul, donaţia, contractul de ipotecă etc.

Actele reale sunt acele acte în care manifestarea de voinţă, este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Intră în această categorie contractul de împrumut, de depozit, gajul etc.

Utilitatea distincţiei dintre actele consensuale solemne şi reale se manifestă în aceea că nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sancţionată cu nulitatea absolută, în vreme ce actele consensuale sunt valabile indiferent de forma în care au fost încheiate. Încheierea actelor juridice solemne prin mandatar presupune ca şi procura să fie făcută în formă solemnă, ceea ce nu se cere în cazul actelor consensuale.

De asemenea, regimul probator este diferit pentru toate cele trei categorii de acte.

6. Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face în funcţie de conţinutul lor:

Actul juridic patrimonial este actul al cărui conţinut este susceptibil de a fi evaluat în bani. Intră în această categorie actele juridice civile privesc drepturile reale şi drepturi de creanţă.

Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Ele privesc drepturile nepatrimoniale.

Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic în materia nulităţilor şi a ocrotirii persoanelor incapabile.

7. După cum au sau nu legătură cu modalităţile actului juridic civil (termen, condiţie, sarcină) distingem acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

Actul juridic pur şi simplu este actul care nu este afectat de modalităţi. Intră în această categorie căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei, opţiunea succesorală.

Actele afectate de modalităţi este actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină, în funcţie de care începe sau încetează să-şi producă efectele. Sunt acte juridice civile afectate de modalităţi contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină, etc.

Importanţa acestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilităţii, în sensul că în cazul actelor juridice civile de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia atrage după sine ineficienţa actului. De asemenea, sub aspectul efectelor, la actele pure şi simple, efectele se produc imediat, definitiv şi irevocabil, în timp ce la actele afectate de modalităţi, producerea sau încetarea efectelor depinde de un eveniment viitor care este termenul sau condiţia.

8. Actele juridice principale şi actele juridice accesorii

La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele. Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoare independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.

Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Aşa sunt spre exemplu, contractele prin care se constituie garanţii, cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca, sunt acte accesorii în raport cu actul generator al obligaţiei garantate.

Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul examinării validităţii şi eficacităţii acestor acte, soarta juridică a actelor accesorii depinzând întrutotul de soarta juridică a actelor principale.

În raport cu cauza sau scopul lor, actele juridice civile pot fi împărţite în acte cauzale şi acte abstracte.

Actul cauzal este acela pentru a cărui validitate nu este necesar examinarea cauzei. Sunt acte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt încorporate drepturi de creanţă, cum ar fi, spre exemplu, obligaţiunile cec, cambiile, conosamentele.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale, cauza fiind un element esenţial pentru valabilitatea lor, lipsa, falsitatea, ilicitatea ori imoralitatea cauzei sunt sancţionate cu nulitatea actelor respective, în timp ce actele abstracte fiind detaşate de cauza lor, absenţa, nerealizarea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei nu au nici o înrâurire asupra valabilităţii lor.

9. În funcţie de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentare.

Actele juridice personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal, nefiind susceptibile a fi încheiate prin reprezentant. Astfel de acte sunt testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, etc.

Actele juridice încheiate printr-un reprezentare sunt actele juridice ce se încheie de o altă persoană în calitate de reprezentant.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale constituind excepţia, sunt guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare şi aplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se apreciază şi prin persoana reprezentantului.

10. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)

Sunt acte juridice numite sau tipice acele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă, precum şi o reglementare proprie. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locaţie, depozit, etc.

Prin acte juridice nenumite se înţeleg acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în legislaţia civilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.

Clasificarea actelor numite şi nenumite prezintă importanţă juridică sub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multă asemănare.(3)

11. După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă.

Actele cu executare imediată sunt acele acte a căror executare se produce o singură dată, printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plăteşte preţul şi se predă bunul.

Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin mai multe prestaţii succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii, vânzarea-cumpărarea în rate etc.

Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancţiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie extinctivă distinctă.

12. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem acte subiective şi acte condiţie.

Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutul lor este stabilit prin voinţa părţilor care le-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil.

Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de norme imperative, părţile actelor juridice exprimându-şi voinţa numai în privinţa naşterii lor. Exemplu de act juridic condiţie este căsătoria.

Această clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al aprecierii condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutul actelor juridice condiţie fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea valabilităţii actelor subiective al căror conţinut este stabilit de părţi se face în limite mai largi.

Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limitează numai la cele expres reglementate de lege.

Condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile.

După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:

¨ Capacitatea de a contracta;

¨ Consimţământul valabil al părţii care se obligă;

¨ Un obiect determinat;

¨ O cauză licită.

În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deşi textul se referă la convenţii, condiţiile enumerate sunt necesare şi valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deşi textul se referă la consimţământul valabil al părţii care se obligă, totuşi toate părţile actului juridic, inclusiv creditorul, trebuie să exprime un consimţământ valabil.

De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci şi atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce priveşte cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie reală şi corespunzătoare regulilor de morală.(4)

În afara condiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţială pentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau solemne.

Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalităţile actului juridic (termenul şi condiţia).

Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil.

În literatura de specialitate, condiţiile esenţiale de validitate ale actelor juridice au fost desemnate şi prin termenul de elemente esenţiale.(5) Nu credem că ar fi vreo greşeală ca pentru desemnarea termenului de condiţii esenţiale de validitate ale actelor juridice şi expresia “cerinţele esenţiale de validitate ale actului juridic”.

Prin condiţii de validitate ale actului juridic trebuie să de înţeleagă toate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru validitatea actului juridic civil.

Condiţiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referă deosebim condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adică forma pe care o îmbracă acest conţinut.

În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart în esenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic. Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecinţe asupra valabilităţii acestuia.

În sfârşit, condiţiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, în condiţiile de validitate a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului şi condiţii de eficacitate a căror nerespectare priveşte doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurire asupra valabilităţii actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Noţiune şi reglementare legală.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţială pentru validitatea actului juridic.

Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.(6) Concepută în acest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişează ca o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca o premisă a capacităţii de exerciţiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de acte juridice civile.

Sub aspectul reglementării legale în articol …. Enumerându-se condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art … , potrivit căruia “poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege” şi art …., care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte şi anume minorii, interzişii, precum şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.

Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispoziţiilor art… , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar în art … se consacră principiul potrivit căruia “orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”. De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art …. “Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu

Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. În legătură cu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.

În ceea ce priveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialităţii capacitatea de folosinţă consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia “persoana juridică are capacitate juridică de folosinţă potrivit scopului activităţii ei”

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere în momentul aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să funcţioneze pe baza regulamentului general privind organizaţiile de stat, respectiv – din momentul publicării de către organul competent a hotărârii de înfiinţare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere din momentul înregistrării.

Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.

Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de noţiunea şi reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o stare de drept în comparaţie cu discernământul care este o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi puterea psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, etc.(7)

Consimţământul

Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Pentru ca un act juridic să ia fiinţă şi să producă efecte, este absolut necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil.

Privită în realitatea ei psihologică, voinţa este un fenomen complex care cuprinde în conţinutul ei stări intelective (senzaţii, percepţii, gândire, memorie); stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii)(8) şi sub aspectul ei juridic voinţa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din două elemente: consimţământ şi cauză a (scop).

Corelaţia care există aşadar, între voinţă şi consimţământ este de tipul întreg parte, voinţa alcătuind întregul, iar consimţământul o parte a acestuia.

Formarea şi principiile voinţei juridice

Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor de a-şi satisface cerinţele de ordin material şi spiritual ale vieţii cotidiene. Aceasta înseamnă că orice act de voinţă urmăreşte realizarea unui anumit scop. Sub influenţa nevoilor se formează motivele acţiunilor omeneşti, motivele constituind, aşadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-şi propună anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsătură a acţiunii omeneşti, de a urmări conştient realizarea unui anumit scop, ne îngăduie să denumim acţiunea sa ca act de voinţă.

Cântărind motivele care o îndeamnă să acţioneze, persoana deliberează până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o încheia actul juridic proiectat.

În procesul psihologic de formare a consimţământului distingem, prin urmare, mai multe etape, şi anume: reflectarea nevoilor în conştiinţă, apariţia sub - impulsul lor – a motivelor care îndeamnă la acţiune; deliberarea; intervenţia motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit şi, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinţei juridice.

Din punct de vedere juridic interesează numai intervenţia motivului determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinţei juridice şi anume:

a) consimţământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;

b) cauza prin care se înţelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.

Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voinţa juridică şi anume principiul libertăţii actelor juridice civile, cunoscut şi sub numele de principiu autonom de voinţă şi principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.

De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarea legii şi a regulilor de morală, subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.

Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voinţa juridică cuprinde, aşadar, două elemente: voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice între voinţa internă şi cea declarată trebuie să existe o concordanţă deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanţă între voinţa şi cea internă, situaţie în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.

Definiţia şi cerinţele de validitate ale consimţământului

Consimţământul este condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil.

Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimţământul este în această accepţiune, un element fundamental şi necesar al oricărui act juridic civil.

Într-un alt sens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice bilaterale şi multilaterale.(9)

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerinţe:

a) hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie juridică.

Formele declaraţiei de voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.

Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declaraţia expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta şi prin săvârşirea unei acţiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).

În literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăşi nu poate valora consimţământul.

Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimţământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul rămâne şi este lăsat în posesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită care se numeşte tacită relocaţiune. Tăcerea mai poate valora consimţământul atunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţie juridică de consimţământ sau o astfel de semnificaţie rezultă din obicei.

b) consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. Actul juridic civil fiind un act de voinţă, autorii manifestarea de voinţă trebuie să aibă puterea de a discerne şi a aprecia consecinţele actului juridic pe care le încheie.

Persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu, sunt prezumate că au discernământ. Minorii până la vârsta de 15 ani alienaţii mintali şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi că au discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală.

Între 15 şi 18 ani minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi în această perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ, însă le lipseşte experienţa vieţii juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviinţate în prealabil de ocrotitorii lor legali.

c) consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecinţa că obligaţiile de ordin moral, cele de politeţe sau pur amicale, precum şi cele încheiate sub o condiţie pur postetativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa celui ce se obligă, nu sunt obligaţii juridice. În aceste cazuri, declaraţia de voinţă nu are valoare juridică, fiindcă lipseşte intenţia de a se obliga juridiceşte.

d) Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ. Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de consimţământ. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art, c civ “consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Viciile care alterează caracterul conştient şi liber al consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

Viciile de consimţământ

Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. În raport cu consecinţele pe care le produce eroarea poate distinge voinţa juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă asupra voinţei, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, aşadar, că în funcţie de efectele la care dă naştere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită şi distinctiv de voinţă, eroare-viciu de consimţământ şi eroare indiferentă.

Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie, precum şi în cazul în care eroarea cade asupra identităţii obiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră.

Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori.

Eroarea viciază consimţământul în două cazuri şi anume: când eroarea cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului adică asupra acelor calităţi care au fost determinante la încheierea actului juridic şi fără de care – dacă n-ar fi intervenit eroarea – actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit şi în realitate este o copie) şi atunci când eroarea cade asupra identităţii sau asupra calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care consideraţia persoanei cocontractului şi a calităţilor sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialişti sau artişti).

Prin urmare, ceea ce viciază consimţământul şi anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractului.

Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancţionate cu nulitate relativă.

În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimţământul şi ca atare nu are nici o influenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale) erori de calcul.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realităţii faptelor şi eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei legi.

Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligaţia cunoaşterii legii întemeiază pe prezumţia de cunoaştere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimţământ.(10)

Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum şi de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avut o falsă reprezentare a realităţii cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimţământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii: elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia şi faptul – la contracte – că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.

Conform principiilor probaţiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori şi prezumţii.

Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimţământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimţământul este, aşadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene.

Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente şi anume, un element subiectiv intenţional, constând în intenţia de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic şi un element obiectiv, material care constă în întrebuinţarea de mijloace viclene prin care se înţeleg acte combinate de şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenţia de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acţiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticenţă şi constă în necomunicarea celeilalte părţi a unor împrejurări esenţiale pentru încheierea actului.

Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiţii: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, aşa cum se exprimă un autor “maşinaţia dolosivă trebuie să-şi producă efectele în aşa fel încât fără existenţa ei actul nu s-ar fi încheiat”(11) şi în al doilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant.

Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca şi la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, care se referă la mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, în literatura de specialitate s-a admis că această condiţie este îndeplinită şi atunci când provine de la un terţ, dacă cealaltă parte are cunoştinţă de această împrejurare, precum şi atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părţi.

Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimţământul, dolul se numeşte principal şi conduce la nulitatea relativă a actului.

Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimţământului, dolul se numeşte incidental şi poate conduce numai la obţinerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preţ, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului).

Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.

Deşi dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuşi o utilitate proprie, căci – spre deosebire de eroare propriu-zisă – dolul viciază consimţământul şi atunci când poartă asupra altor elemente decât calităţile substanţiale ale obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care consideraţia persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai uşor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) uşor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit.

Violenţa. Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău, în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violenţa sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală). Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violenţa psihică (morală) se referă şa ameninţarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputaţiei persoanei etc.

Sub aspectul structurii sale, violenţa presupune două elemente, şi anume:

a) Ameninţarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.) sau de natură morală (ameninţarea de atingere a onoarei, ameninţarea de părăsire etc.)

b) Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima violenţei să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocată de ameninţare se va aprecia în funcţie de criteriile subiective, vârstă, sex, vigoare, experienţa vieţii etc.

Ceea ce viciază consimţământul este mai degrabă, teama insuflată de violenţă, decât însăşi violenţa, care rămâne faptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influenţa violenţei dă naştere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voinţa sa ar fi fost liberă.

Pentru ca violenţa să vicieze consimţământul şi să poată conduce la anularea actului se cere ca ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă ameninţarea se referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care cel care ameninţa era îndreptăţit să o săvârşească, o asemenea ameninţare nu poate justifica atacarea actului săvârşit sub imperiul ameninţării cu nulitatea.

De asemenea, pentru a vicia consimţământul, violenţa nu trebuie să fie numai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoare pentru victima violenţei de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violenţă, se face după criterii subiective privind victima violenţei cum ar fi, vârsta, gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violenţa.

Spre deosebire de dol, nu se cere ca violenţa să provină de la celălalt cocontractant.

În literatura de specialitate se apreciază că violenţa viciază consimţământul nu numai când, violenţa provine de la persoane, ci şi atunci când temerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate.(12)

Actele juridice încheiate sub imperiul violenţei vor fi sancţionate cu nulitatea relativă.

Leziunea. Prin leziune se înţelege paguba materială pe care o suferă una din părţile contractante din cauza disproporţiei de valoare dintre cele două prestaţii, existente, în chiar momentul încheierii contractului.

Elementele leziunii diferă în funcţie de concepţia ce a stat la baza reglementării ei. Astfel, potrivit concepţiei subiective, leziunea implică structural două elemente şi anume disproporţia de valoare între contraprestaţii şi existenţa unei stări de nevoie în care se află una din părţile contractante de care profită cealaltă parte.

În concepţia obiectivă leziunea se rezumă la un singur element şi anume la paguba ce rezultă din disproporţia de valoare dintre cele două prestaţii.

Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: leziunea să fie consecinţă directă şi nemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului şi disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită.

Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.

Cauza actului juridic civil

Noţiunea cauzei actului juridic civil

Cauza este o condiţie esenţială de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituie alături de consimţământ cel de al doilea element al voinţei juridice.

Prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridic civil, ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop părţile încheie actul juridic.

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai la contracte, dar şi la actele de voinţă unilaterală.

Elementele cauzei

Cauza cuprinde două elemente şi anume: scopul imediat al consimţământului care constă în reprezentarea sau considerarea, în contractul bilaterale oneroase a contraprestaţiei celeilalte părţi, în contractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenţia de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract, obiectiv şi invariabil acelaşi, în aceeaşi categorie de acte juridice. Scopul imediat al consimţământului constituie cel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul. Aşa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopul imediat este, pentru toţi cumpărătorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, fără nici o deosebire de la un contract la altul, i